La știri se vorbește tot mai des despre copiii care fug de acasă. Cel mai recent caz mediatizat este al unei fetițe care a fugit de acasă, în pădure, după ce a citit “Pisicile Războinice”.
Diferența dintre realitate și ficțiune devine tot mai dificil de sesizat, mai ales în rândul adolescenților. În rândurile care urmează poți afla care sunt o parte dintre motivele care i-ar putea determina pe adolescenți să fugă de acasă.
Citește și: Copiii cu anxietate, ținte sigure ale bullying-ului. Articol inspirat de filmul “Cutează să atingi stelele”
Haideți să vedem care sunt contextele care favorizează fuga de acasă a unui adolescent, cum ajunge să se refugieze în ficțiune și ce se poate face odată ce s-a ajuns atât de departe.
De ce fug adolescenții de acasă?
Din cauza unei relații conflictuale cu părinții, față de care adolescentul simte că poate scăpa prin refugierea în două posibilități:
- Anturajul
- Ficțiunea
Așadar, fuga de acasă a adolescentului care s-a refugiat în anturaj sau ficțiune este încercarea de a-și găsi locul undeva, de a simți că aparține undeva, că face parte din ceva, că este înțeles, acceptat și valorizat.
Sigur că acestea nu se întâmplă în realitate, dimpotrivă:
Anturajul exploatează în cele mai multe situații slăbiciunea adolescentului față de a nu fi acceptat și dorit.
Ficțiunea nu răspunde nevoii reale fiindcă este controlabilă de către persoana care se refugiază în ea.
Ce anume caracterizează o relație conflictuală între părinți și adolescenți?
Nu orice regulă impusă adolescentului este o dramă pentru acesta, deși acesta poate reacționa dramatic atunci când îi este comunicată. De fapt, regulile care caracterizează o relație conflictuală sunt cele care sunt impuse din nevoia părintelui de a avea un copil într-un anume fel, la care copilul automat simte să se revolte fiindcă nu este luat în calcul.
Citește și: Cum arată Miracol Therapy Ploiești, centrul de zi pentru copiii cu dizabilități – VIDEO
Nu ajută nici stilul foarte permisiv, care de multe ori apare fiindcă părintele este mult prea absorbit de propriile neputințe. Și în acest caz copilul simte că nu este suficient de important pentru părinții lui și caută un mediu în care să simtă că este important. Uneori mediul pe care îl găsește poate deveni periculos pentru integritatea adolescentului.
Iată câteva trăsături care atrag atenția:
Părinții care au stabilit deja ce parcurs trebuie să aibă copilul, ca și cum au creat un robot care să se supună, nu o ființă umană cu propriile individualități
Părinții care cred că interzicând copilului diferite acțiuni acesta nu se va confrunta cu alte pericole, de exemplu «nu îl las să iasă cu prietenii, ca să nu înceapă să consume alcool».
Citește și: Atașamentul anxios în relația copil-părinte. Consecințe pe termen lung și modalități de echilibrare
Părinții care cred că se descurcă și singur copilul, că deja este mare, așa că nu abordează anumite situații.
Părinții care au o relație abuzivă și se simt consumați de drama dintre ei, ceea ce îi împiedică să mai fie atenți la propriul/proprii copiii.
Părinții care din cauza volumului de muncă nu au efectiv timp să-și supravegheze copilul.
În toate aceste situații adolescenții simt că ei nu există în propria familie
Senzația că nu există, că nu sunt importanți, că nu sunt luați în calcul precede refugierea, care pare a fi o soluție. Nu toți copiii care simt aceste trăiri aleg să se refugieze în ficțiune sau anturaj, dar dacă nu se refugiază în ceva periculos nu înseamnă că trăirile lor nu îi dor și nu îi marchează.
Haideți să vedem cum ajung adolescenții să nu mai poată distinge când ceea ce consumă (cărți, filme, jocuri, aplicații etc.) este de domeniul ficțiunii, ajungând astfel să se refugieze în ceea ce consumă.
Imaginați-vă că vă angajați pentru prima dată într-o hală industrială
Hala industrială este dotată cu tot felul de aparate care nu știți ce fac. Supervizorul nu vă face niciun training, ci vă lasă pur și simplu în fața aparatelor cu gândul că o să vă folosiți discernământul și o să vă prindeți singur cum funcționează și ce scop are fiecare aparat.
Problema e că până acum n-ați prea interacționat cu tehnologia. Culmea, nici colegii nu știu să vă răspundă, deoarece nici ei nu au avut parte de training și de-atunci și-au tot prins urechile în aparate, dar exact, exact nu au răspunsuri.
Este doar un joc de imaginație și știu că o să trișați, dar realitatea este că trișatul îi costă pe copii.
Irina are acum aproape 15 ani și este în terapie de un an și câteva luni
Abia după aproape un an s-a simțit în siguranță să îmi povestească următoarele lucruri.
Ea a primit primul telefon la aproape 8 ani și a convins-o cu ușurință pe mama ei să îi scoată controlul parental. Acum, privind în urmă, își dorește ca mama ei să nu fi cedat așa ușor. Fiindcă obișnuia să iasă cu telefonul afară pentru copiii de vârstă ei, faptul că ea avea telefonul cu ea, însemna un soi de libertate să caute conținut la care nu aveau acces: conținut pornografic.
Pe Irina expunerea la acel conținut a dezgustat-o, dar nu avea încredere în ea să îi oprească pe prietenii ei. Îi era teamă să le spună STOP, deși era telefonul ei.
Citește și: Într-o societate care încurajează dependențele, ce soluții îți mai rămân ca să scapi de ele?
Este conștientă că și acum o sperie gândul că bărbații tratează femeile ca pe un obiect sexual și că fac astfel de lucruri cu ele, iar când spune astfel de lucruri se referă la ceea ce vedea atunci în telefon, nu la actul sexual în sine.
Îi este rușine cu ceea ce a văzut, iar această rușine se reflectă foarte mult în personalitatea ei. Capacitățile ei de copil de 8 ani nu erau suficient de dezvoltate încât să asimileze ceea ce vedea în acel conținut. Mă întorc, așadar, la comparația de mai sus.
Dacă ea ar fi avut o bază educațională, mentală și emoțională, acel conținut ar fi fost cu totul altfel asimilat. Poate ar fi respins oricum anumite idei, dar nu ar fi existat rușinea și frica, emoții puternice care și-acum o influențează.
Conținutul pe care un copil îl consumă trebuie verificat, filtrat și asimilat cu ajutorul unui adult!
Să stăm cu cei mici de vorbă după ce citesc o carte este la fel de important precum s-o răsfoim un pic înainte să le-o cumpărăm.
Să îi ajutăm să își pună întrebări pentru a filtra informațiile este la fel de important precum este să filtrăm noi informațiile la care le oferim acces.
Poate ajuta terapia un adolescent care s-a pierdut într-o lume a ficțiunii?
Da și nu. Răspunsul trebuie să ia în calcul mai mulți factori.
Pe un adolescent care conștientizează că își trăiește viața mai mult într-o lume fictivă și că nu se poate adapta de fapt în situații reale terapia îl poate ajuta.
Este necesară crearea unei relații terapeutice caracterizată de confort, siguranță și validare care să îl asigure că terapeutul este acolo să îl însoțească în procesul lui de dezvoltare, nu să îl facă bine ca și cum ar fi stricat. Crearea acestei relații necesită timp, așadar câteva luni, poate chiar un an, doar se consolidează relația.
Citește și: Violență verbală, bătăi și lipsă de comunicare în cuplu. Ce e de făcut în astfel de cazuri
Scopul terapiei este ca ușor-ușor adolescentul să aibă încredere că și lumea reală îi poate răspunde nevoii de a fi acceptat și integrat.
În anumite cazuri poate fi necesar și un consult psihiatric, iar terapia să fie însoțită de medicație.