Ce mi-aș dori să înțeleagă fiecare părinte care citește următoarele rânduri este că negarea și minimalizarea situației trezește și mai multă suferință în interiorul copiilor. Această suferință creează rupturi, uneori ireparabile, în relația copil-părinte.
Astăzi vorbim despre atașamentul anxios în relația copil-părinte, consecințele pe termen lung și modalități de echilibrare.
Deși nu sunt părinte, empatizez foarte mult cu voi, dragi părinți, prin rolul profesional pe care îl am în viața oamenilor care solicită serviciile de psihoterapie.
Atașamentul anxios poate fi recunoscut în câteva situații
Părintele care face totul în locul copilului, dorindu-și să îl ajute și să își arate grija și afecțiunea.
Părintele care face totul în locul copilului pentru a-l ști bine și pentru a nu se confrunta cu teama că cel mic nu se va descurca și vor exista consecințe.
Părintele care vrea să facă totul în locul copilului pentru a economisi timpul de încercare-eșuare a copilului.
Părintele care nu își poate conține temerile atunci când copilul experimentează situații specifice vârstei lui.
Părintele care interzice prea multe copilului din teama că acesta nu se va descurca, fără să prezinte și pericolele și să îl învețe pe copil să le gestioneze (pentru că oricum într-o zi le va înfrunta).
Citește și: De ce acumularea de cunoștințe, de obiecte sau de relații nu anulează sentimentul de insuficiență
Iată cum, ultima completare, cea din paranteză, arată una dintre consecințele atașamentului anxios: copilul devenit adult, care se confruntă inevitabil cu situații dificile și trăiește stări puternice de anxietate în fața lor fiindcă ani de zile a primit informația că nu este suficient de bun ca să se descurce.
O altă consecință este renunțarea constantă din partea copilului în a se mai implica în diferite activități. Această atitudine poate fi observată și în copilărie sau adolescență, atunci când copilul refuză să facă și activități simple precum spălatul vaselor, sau strânsul lucrurilor prin cameră. Nu, nu este leneș în acel moment, este neîncrezător și lipsit de motivație fiindcă tot timpul a fost cineva mai bun care s-a descurcat mai bine decât el.
Evitarea relațiilor sociale sau tendința de a se agăța de cei cu care relaționează
O altă consecință este evitarea relațiilor sociale sau tendința de a se agăța de cei cu care relaționează. Copiii care se revoltă în fața părintelui anxios vor avea tendința să evite relațiile sociale pentru a nu se mai simți restricționați de cei cu care relaționează, așa cum s-au simțit cândva de către părinte.
Totodată, fiindcă nu au încredere că sunt suficient de buni vor avea tendința să depindă constant de ajutorul celorlalți. Copiii care nu se revoltă în fața părintelui anxios vor avea tendința să nu se implice în relații sociale fiindcă nimeni nu este la fel de bun ca mami/tati, și neavând încredere în ei înșiși vor avea tendința să depindă constant de ajutorul respectivului părinte.
Sunt vinovați părinții?
Nu. Nu se pune discuția: a cui este vina?
Părinții nu greșesc prin ceea ce fac*. Atașamentul anxios se creează între părinte și copil din cauza anxietății pe care părintele o simte. Această anxietate poate fi prezentă de-o viață sau poate apărea în urma devenirii părinte. Așadar, grija excesivă vine ca o soluție la trăirile interioare intense.
*Excepție fac cazurile grave de abuz emoțional sau fizic!
Ce poate face părintele pentru a preveni consecințele discutate anterior?
În primul rând să își ofere constant răspunsul la întrebarea: cum îl va ajuta pe copilul meu ceea ce îi ofer acum?
Îi dă încredere în forțele proprii?
Îl ajută să se descurce singur data viitoare?
Citește și: Dragoș Pătraru, lecții transformatoare despre viață: “Credeam că e vina săracului că e sărac…”
Îl ajută să înțeleagă consecințele acțiunilor sale?
Îl ajută să anticipeze riscuri și să le prevină?
Îl ajută să discearnă între bine și rău?
Oricât de dureroasă ar părea acum această informație, este important ca părinții să-și amintească, din când în când, că este foarte probabil să nu fie pentru totdeauna în viața copiilor, așadar aceștia au nevoie de propria lor experiență pentru a avea încredere în ei și în forțele lor.
