Cristina Geană, psiholog și logoped cu o experiență de 14 ani, împărtășește povestea sa profesională și personală, punând în evidență implicarea sa profundă în recuperarea copiilor cu autism și alte tulburări de dezvoltare.
În cadrul interviului, Cristina Geană explică importanța terapiei ABA și neurofeedback, impactul protecției excesive asupra copiilor și subliniază importanța implicării familiei în procesul terapeutic. În calitate de mamă și profesionist, aceasta oferă informații prețioase și încurajează părinții să nu ezite în căutarea ajutorului necesar pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor lor.
Citește și: Lipsa de educație este prezentă în Parcul Tineretului din Ploiești. VIDEO cu mormanele de gunoaie
Cristina Geană este psiholog și logoped de renume în Ploiești, specializată în psihoterapie cognitiv-comportamentală, cu o vastă experiență în lucrul cu copiii și adolescenții. De-a lungul carierei sale, Cristina a ajutat numeroase familii să depășească provocările legate de dezvoltarea limbajului și a comunicării, oferind soluții personalizate și intervenții timpurii.
Abordarea sa empatică și dedicarea față de fiecare pacient în parte au transformat-o într-un specialist respectat în comunitate. În plus, rolul său de mamă îi conferă o înțelegere profundă și personală a nevoilor copiilor, aspect ce se reflectă în succesul său profesional.
Interviu cu Cristina Geană, psiholog și logoped în Ploiești
Cristina Geană, prezintă-te în câteva cuvinte.
“Mă numesc Cristina Geană și sunt psiholog, logoped și mamă a doi copii. Sunt membru al Colegiului Psihologilor din România din anul 2015 cu atestate în psihoterapie cognitiv-comportamentală, psihologie clinică și psihopedagogie specială. De 8 ani lucrez cu copiii cu autism și alte tulburări de dezvoltare și limbaj.
De 14 ani mă formez să devin un bun profesionist din respect pentru copiii și familiile cu care lucrez. De-a lungul timpului, la Beautiful Mind ne-au trecut pragul peste 2000 de copii. Pe aproximativ jumătate dintre ei i-am însoțit pe parcursul a câtorva luni sau ani, în drumul lor spre recuperare.
Sunt absolventă a cursului de lungă durată în analiza comportamentală din cadrul univ. Clemson, SUA – ceea ce îmi conferă dreptul de a deveni coordonator de programe ABA, activitate pe care o fac cu toată inima în cele două centre Beautiful Mind.
“Un singur tip de intervenție nu este aproape niciodată suficient”
Pentru că eu consider că ființa umană este extrem de complexă și că un singur tip de intervenție nu este aproape niciodată suficient, m-am format în diverse școli de terapie tocmai pentru a uni toate aceste cunoștințe, astfel încât copiii înscriși în centrele noastre să se dezvolte cât mai armonios – domeniul analizei comportamentale aplicate (terapia ABA), logopedie, VML (învățarea verbală-motorie), terapia de integrare senzorială. Terapia 3C, două tipuri de neurofeedback (ILF și NeurOptimal® Neurofeedback), terapia familiei etc.
Citește și: S-a deschis prima sală de fitness din Ploiești dedicată copiilor și părinților. Interviu cu antreprenoarea Mihaela Ghinescu
Unul dintre punctele forte pe care le-am este chiar faptul că sunt mama a doi băieți; practica mea s-a schimbat mult în bine când a început copilul cel mare să crească și într-un fel să poată reprezenta vocea acestor copii care nu își pot exprima stările la fel de bine, în foarte multe cazuri, deloc. Astfel că am început să văd copilul dincolo de comportamentele lui și mă asigur că întreaga mea echipă îmi împărtășește ideile și modul de lucru.”
Care sunt cele mai comune tulburări sau dificultăți pe care le întâlnești la copiii mici?
“Cele mai comune tulburări pe care le întâlnesc în practica mea sunt tulburările de natură psihiatrică, majoritatea copiilor având autism.
Autismul este o tulburare pervazivă de neurodezvoltare, care influențează modul cum aceste persoane comunică, interacționează și se comportă. Termenul pervaziv se referă la faptul că autismul afectează multiple arii de dezvoltare și funcționare ale unei persoane. Foarte mulți dintre acești copii vin cu o listă de ”probleme” de tipul tulburărilor de limbaj, tulburări comportamentale, comportament hiperactiv, deci cumva ele vin «la pachet» cu autismul în cazul multor copii.
Foarte des întâlnesc copii fără autism, dar care au tulburări ale limbajului și tulburări comportamentale. Aceste condiții sunt întreținute și agravate de tendința părinților de a-i proteja.
Foarte mulți copii sunt transportați în căruț, ei nu se cațără în copaci, nu aleargă, nu iau pisici în brațe de teama zgârieturilor, nu sunt lăsați să urce sau să coboare singuri scările. În foarte multe dintre cazuri ei nu au nevoie nici măcar să vorbească pentru că vorbesc mamele în locul lor. Mamele presupun că le e frig sau foame; senzații de bază și datorită cărora rasa umană a supraviețuit și evoluat, aproape că la copilul zilelor noastre sunt inhibate.
Citește și: Dragi părinți, știți unde vă trimiteți copiii? La “Beach, please!” un rapper a fost arestat după ce a fumat un joint pe scenă
Și stilul actual de viață în dezvoltarea copilului; părinții sunt tot mai ocupați și stresați; copiii sunt crescuți de bone sau merg de foarte mici la creșă, primesc telefon personal la 5 ani. Unele bone fie îi lasă să consume foarte mult ecran, fie îi supra-protejează pentru a-și păstra jobul.
Comunicarea și limbajul nu pot fi învățate decât din interacțiunea directă cu oameni reali. De la telefon, copiii pot învăța niște noțiuni izolate, care nu se leagă de alte noțiuni, pentru a construi limbajul copilului. De exemplu, ei pot învăța culorile, însă ei nu pot să aducă, la cerere, «pixul verde din raftul de sus», lucru pe care un copil de 2 ani și jumătate este capabil să îl facă; sau nu pot să ceară «pixul verde din raftul de sus».
Limbajul este rezultatul a tot ceea ce face copilul de-a lungul copilăriei mici: patrupedia, mersul pe bicicleta de echilibru, transferul unui obiect dintr-o mână în alta, faptul că mănâncă singur cu lingura, că spală dințișorii, că se cațără în copac, că scrie pe pereți, că se dă în leagăn, că urcă pe scară, că aleargă liber. Toate constituie baza vorbirii.”
Ce tipuri de terapii utilizezi cel mai frecvent în lucrul cu cei mici?
“Cea mai utilizată terapie în cazul copiilor cu tulburări de dezvoltare și pe care o practicăm și noi este terapia ABA. ABA vine cu un set de tehnici menite să faciliteze învățarea și să schimbe comportamente bazate pe principiile comportamentale. În cadrul acestei terapii, formulăm obiective clare, pe care le urmărim, lucrând pas cu pas fiecare abilitate în parte.
Întotdeauna începem cu o evaluare în baza căreia coordonatorul va construi planul de intervenție care se potrivește perfect doar copilului căruia îi este destinat. Alcătuim planul în acord cu obiectivele pe care le considerăm a fi necesare de atins de către copil, dar ținând cont și de obiectivele părinților. În acest fel terapia ajunge să capete sens nu doar pentru copil, ci și pentru sistemul familial de care aparține.
Citește și: Îmi dă cu virgulă tare de tot. De ce există licee în România unde niciun elev nu a luat bacalaureatul
Unul dintre principiile de bază în cadrul terapiei ABA este principiul întăririi (creștem comportamente funcționale prin asocierea lor cu o consecință pozitivă). Alte principii sunt generalizarea și analiza funcțională a comportamentelor. Vorbesc despre acestea pentru că știu că sunt foarte mulți terapeuți care spun că fac ABA, dar de fapt ei fac un fel de meditații, iar din ce înseamnă ABA nu aplică mai nimic.
Pericolul intervenției greșite constă în faptul că va rezulta un copil care știe toate planetele și galaxiile, dar care nu va reuși să folosească singur antiperspirantul.
Acolo unde ABA este limitată, pentru că fiecare terapie are limitele ei, noi dispunem și de aparatura de neurofeedback, cu care de-a lungul timpului am obținut progrese în sfera comportamentelor, limbajului, manifestărilor anxioase, am calmat balbism (bâlbâiala) și am redus constipația cu bază anxioasă.”
Povestește despre cazul unui copil care prin terapie a reușit să evolueze foarte mult.
“Un caz cu care am avut un succes incredibil este al unui băiat care acum are aproximativ 6 ani și care a venit la noi când avea 1 an si 11 luni. Acesta avea vârsta mentală sub 1 an și avea manifestări de tip autist.
Nu reușeam să comunicăm cu el, avea o obsesie pentru bile/ mingi și mașinuțe. Învârtea obsesiv roțile mașinuțelor în timp ce le privea, nu realiza când un adult intra sau ieșea din încăpere, nu avea limbaj receptiv și nici expresiv. Era doar el cu mașinuțele lui, toată ziua.
El mergea la creșă, dar am recomandat familiei să-l retragă pentru o perioadă, pentru a se concentra pe recuperarea lui. Le-am recomandat părinților să vină zilnic câte o oră și jumătate. Lucram cu el în centru și le dădeam direcții și pentru acasă.
«După 3 luni le-am spus părinților că putem reduce numărul de ședințe»
După 4 luni am decis că putem planifica ieșirea copilului din terapie. Această familie abia aștepta să îi mai spunem ce și cum să facă și aplicau de-a doua zi, întocmai, toți membrii familiei (părinții și bunicii). Am fost cu adevărat o echipă, iar rezultatul constă într-un băiat mare și isteț, care este pregătit pentru școală.”
Cât de importantă este implicarea familiei în procesul terapeutic și cum colaborezi cu părinții?
“Familia joacă un rol esențial în dezvoltarea oricărui copil iar când vorbim despre tulburarea de spectru autist, acest aspect este cu atât mai important. Implicarea familiei face diferența în procesul recuperării, iar cele mai mari succese le avem cu copiii ai căror părinți sunt implicați activ în procesul de recuperare.
Dat fiind că cea mai mare parte a timpului copilul o petrece acasă, este crucial ca părinții să se implice, fără rețineri, în procesul de recuperare a copilului. Planurile noastre de intervenție sunt extrem de detaliate, iar coordonatorii consiliază părinții în procesul de intervenție acasă. Le oferim filmulețe cu titlu de exemplu pentru aplicarea diverselor protocoale de lucru și filmulețe din terapie.
«Îi încurajăm și pe părinți să ne transmită filmulețe pentru a le oferi feedback»
Rugăm părinții să susțină procesul terapiei prin generalizarea abilităților acumulate în cadrul intervenției în centru, adică aplicându-le în diverse situații cotidiene. Prin faptul că familia își petrece cu copilul mai mult timp decât ne petrecem noi și sunt împreună în situații în care noi nu le putem fi alături, părinții pot fi «ochii noștri» de acasă, pentru a-i sprijini în situațiile în care întâmpină dificultăți.
Citește și: Perspectiva unei tinere din Ploiești: “Educația antreprenorială să existe în toate școlile și liceele, indiferent de profil”
Prin urmare, implicarea familiei în procesul de recuperare a copiilor cu autism nu este doar benefică, ci esențială. Familia, prin prezența și suportul său continuu, contribuie direct la dezvoltarea și bunăstarea copilului, facilitând progresul acestuia și integrându-l mai bine în societate. Colaborarea strânsă între familie și profesioniști asigură o intervenție cuprinzătoare și personalizată, adaptată nevoilor unice ale fiecărui copil.”
La ce vârstă ar trebui să înceapă copilul să vorbească? Când este necesară o evaluare a celui mic și în ce constă această?
“Cel mai scurt răspuns: Copilul ar trebui să înceapă să vorbească în jurul vârstei de 1 an, când apar apelativele ”mama”/ ”tata”/ ”hai”/ ”pa” și onomatopeele, după care vin imediat și substantivele. Însă, când vorbim despre limbajul copilului, acesta începe să se formeze din prima zi de viață.
Înaintea vârstei de 6 luni, copiii scot diverse sunete, unele accidental, altele intenționate. De la 6-7 luni, bebelușul începe să fie mai conștient de sunetele pe care le scoate și să își controleze emisia de silabe. La 6-7 luni apar silabe de tipul ba-ba/ ta-ta/ ma-ma fără ca ele să aibă o valoare funcțională (nu a spus tata, ci a lalalizat).
Până la 11-12 luni, copilul combină silabe pentru ca în jurul vârstei de 12 luni să spună cu adevărat mama/ tata în mod funcțional (își strigă părinții).
Citește și: Ce-și doresc tinerii pentru Ploiești: “Locuri de socializare deschise până târziu”
După vârsta de 12 luni, vocabularul se dezvoltă cu o viteză uimitoare, pornind de la denumiri de obiecte, acțiuni și persoane și construind treptat până când, la 2,6 ani copilul este capabil să spună o frază completă și destul de corect formulată. Ex.: «Hai să mergem afară să fac un om de zăpadă».
De regulă, ceea ce observă părinții la copil este faptul că el nu vorbește. Unii vin cu copilul când are 2 ani – 2,3 ani, iar alți părinți vin cu copilul la 4 ani. Ideal ar fi ca părinții să vină nu neapărat când observă că cel mic nu vorbește, ci când observă că cel mic nu înțelege, adică nu mult după împlinirea vârstei de 1 an.
Până la 3 ani are timp să apară fenomenul ”exploziei de cuvinte”
Pentru că limbajul se dezvoltă într-o ordine care nu poate fi sărită: copilul întâi înțelege (are limbaj receptiv), apoi vine vorbirea (limbajul expresiv). Pentru că până la 3 ani are timp să apară fenomenul ”exploziei de cuvinte”- adică limbajul expresiv se dezvoltă în mod particular: copilul la 2,5 luni poate să spună câteva cuvinte și să aibă câteva propoziții din două cuvinte [mama papa/ tati zin (tati vreau sa mergem la magazin)], iar 2 luni mai târziu poate să se exprime în fraze. De aceea, când avem un copil mai mic de 3 ani suntem atenți mai degrabă la cât înțelege decât la cât vorbește.
Citește și: Să vă zic ceva de-acum 15 ani, de pe vremea când am dat eu bacalaureatul la matematică
Ideal ar fi ca la 18-19 luni, părinții să meargă la o evaluare de rutină pentru a se asigura că cel mic se dezvoltă corect. Acolo unde limbajul receptiv există, mai devreme sau mai târziu va apărea și expresivul pe cale de consecință, asta dacă nu vorbim de alte condiții de natură organică sau neurologică, care pot interveni în procesul de utilizare a limbajului vorbit.”
Există noi tendințe sau inovații în domeniul terapiilor pentru copiii mici pe care le consideri promițătoare?
“Există noi tendințe la noi în țară, pentru că în alte țări aceste tendințe nu mai sunt noi de multă vreme.
Un exemplu este antrenamentul cerebral cu neurofeedback, pe care și noi îl folosim în centru, pentru a încerca să obținem ceea ce cu alte terapii nu reușim. A ÎNCERCA, pentru că nicio terapie nu oferă garanția reușitei, ci sunt metode și șanse pe care acești copii le au.
«Cu neurofeedback am obținut extinderea limbajului expresiv»
Acolo unde copilul avea un receptiv, dar nu «prea vorbea». Din cauza limitelor în sfera comunicării și interacțiunii sociale cu care vine autismul avem copii care au devenit mai prezenți, care au început să-și dorească să interacționeze și să o facă într-un mod firesc. Am calmat balbism, am corectat tulburări de somn, am corectat hiperactivitatea, agresivitate, am calmat anxietatea, am ajutat chiar și un copil care suferea de constipație (pe fond anxios).
Citește și: Ce amenzi propune o ploieșteancă pentru cei fără 7 ani de-acasă: “350 de lei pentru scuipat coji de semințe pe jos”
Este adevărat că așa cum un medicament nu are aceleași efecte pe toată populația și cu neurofeedback este la fel. Fiecare creier răspunde în maniera proprie și nu putem controla răspunsul creierului. Nu inserăm nimic, nu trimitem impulsuri.
Neurofeedback are la baza tehnologia eeg – electrozii doar citesc semnalul care este amplificat și prelucrat de programul lui, întorcându-se sub formă de feedback pentru creier și îi dă posibilitatea să-și corecteze activitatea.”
Ce sfaturi ai pentru părinții care suspectează că cel mic ar putea avea nevoie de terapie?
“Sfatul pe care îl dau mereu: nu pierdeți timpul. Astăzi, copilul este cel mai mic din toată viața lui. Niciodată nu vă veți întâlni cu ziua de azi; nu contează că nu ați luat măsuri până azi. Contează că veți lua măsuri începând de acum.
Încurajările vecinilor de tipul «și al meu a vorbit mai târziu» sunt cele care țin foarte mulți copii în loc. Toți copiii se dezvoltă mai repede sau mai încet. Nu discutăm despre faptul că un copil face sau nu face, ci ce face raportat la vârsta lui. Este bine când un copil identifică 10 obiecte și știe să facă bravo și pa, însă dacă la 3 ani cu el discutăm la modul ăsta, avem o problemă serioasă de dezvoltare.
În mod firesc, părinții copilului de 3 ani nu pot să spună câte obiecte identifică; sunt prea multe, le pierde numărul. O mamă, de cele mai multe ori nu se înșală atunci când se gândește că cel mic are o problemă în legătură cu dezvoltarea. De regulă are dreptate. În cel mai scurt timp trebuie să caute un om competent care să îi inspire încredere și care să-i explice cu argumente de ce consideră că cel mic are sau nu are o tulburare a dezvoltării.”
Care este cea mai mare greșeală pe care o fac părinții cu cei mici și care poate afecta dezvoltarea acestora?
“Cea mai mare greșeală pe care o fac părinții zilelor noastre, din punctul meu de vedere, este că au tendința de a-i supra proteja. Din această cauză, copilul pierde foarte multe oportunități care îl ajută să se dezvolte. Chiar și faptul că el bate cu lingura în oala de metal îl ajută să se dezvolte.
Mulți părinți fie nu-i lasă pentru că sunt stresați și nu mai pot să audă și acel zgomot, ori nu îi lasă pentru că există pericolul să se lovească. Știu copii de 3 ani care nu mănâncă singuri că se murdăresc, copii de 4 ani care nu urcă scările singuri pentru că se lovesc, copii de 5 ani care nu se cațără pentru că ar putea să cadă.
Foarte mulți copii nu mai sunt lăsați să experimenteze eșecul, să se străduiască să obțină ceva, să strângă bani pentru a-și cumpăra jucăria dorită. Dar asta se întâmplă în sânul familiei. Societatea funcționează după alte reguli decât cele din familie, dar pentru această realitate, copilul poate să nu fie pregătit. Parentingul modern a fost înțeles greșit de către unii părinți, iar asta se va vedea atunci când acești copii vor deveni adolescenți și apoi adulți.”
Folosirea telefonului de către copiii mici joacă un rol important în apariția autismului?
“Nu telefonul este cel mai rău lucru pe care îl poate experimenta copilul zilelor noastre. Telefonul joacă un rol important în dezvoltarea copilului (ecranul în general) – în sensul că acolo unde copilul are un limbaj receptiv format (înțelege ce vorbim cu el), telefonul poate contribui la extinderea cunoștințelor.
Dar acolo unde copilul este prea mic (studiile au relevat că, copilul cu vârsta sub 18 luni nu înțelege că imaginile pe care le vede la tv au un corespondent în realitate, prin urmare el nu va învăța de la tv, iar copilul de peste 18 luni are nevoie de un adult care să-l ajute să înțeleagă la ce privește), și/ sau nu are un limbaj receptiv, telefonul doar va întârzia dezvoltarea, poate aduce tulburări de somn, tulburări ale vederii, ale posturii corporale, agitație psihomotorie, impulsivitate, nervi etc.
Copilul care primește telefonul pe post de bonă este aproape sigur că va avea întârzieri în dezvoltare cu manifestări comportamentale care aparțin în mod tipic spectrului autist (fără ca acel copil să fie autist, iar prin terapie, aceste comportamente se vor remite, dacă acel copil intră devreme, înaintea vârstei de 2 ani, într-un program consistent de terapie).
Problema cea mai mare este că întârzierea odată instalată, de regulă nu se recuperează de la sine, ci numai cu ajutor specializat (terapii de recuperare). Dacă nu se intervine, structura psihică a copilului poate rămâne așa, iar copilul va avea probleme pe termen lung.”
Ce mesaj ai în calitate de specialist, dar și de mămică a doi copii, pentru părinții care sunt încă în stadiul de negație și nu vor terapie pentru cel mic?
“Ca specialist nu pot decât să încerc să-i ajut să înțeleagă situația în care se află copilul și ce se poate întâmpla dacă aleg să nu intre într-un program de terapie cu cel mic. Asta numai dacă ei întreabă. Pentru cei care nu îmi cer părerea nu pot decât să fac campanii de conștientizare.
«Ca mamă, încerc să-i înțeleg.»
Încă dinainte de a se naște bebelușul, ne imaginăm cât de frumos va fi, cum va crește și va merge la grădiniță și la școală, cum va plânge după fete/ băieți, cum ne va trânti ușa în nas, la pubertate.
Atunci când părintele se confruntă cu crize intense și parcă interminabile de nervi, când are 5-7 ani și încă poartă scutece, când vine vârsta școlii, iar el este departe de a fi pregătit, toate aceste vise se năruiesc rând pe rând. Pot să înțeleg că este extrem de greu. Însă cel care ia decizii pentru copil este doar părintele.”
