În cei 36 de ani de când sunt pe aici, am auzit de nenumărate ori că sunt prea mic atunci când am îndrăznit să-mi doresc mai mult sau când, pur și simplu, mi-am permis să pun o întrebare. Aproape de fiecare dată, întrebarea a fost un act de curaj, o încercare de a ieși din cochilia mea, un moment în care mi-am spus: „Hai să încerc!”.
Obiceiul acesta de a-mi pune întrebări, dar mai ales de a le propune altora lucruri, m-a prins încă de pe la 16–17 ani. Eram adolescent și curios. Voiam să testez cât mai multe, să explorez o lume despre care simțeam că e mult mai mare decât cea pe care o cunoșteam. O lume care nu se oprea la limitele străzilor pe care copilăream sau ale orașului pe care îl părăseam doar în vacanța de vară, cât să ajung la țară.
Citește și: Antreprenorii din Ploiești se întâlnesc pe 29 octombrie, la Lacul Verde Resort. Vino la ediția a 5-a Wake up, Ploiești!
Trebuie să vă mărturisesc ceva: am primit multe NU-uri. Refuzuri din toate părțile. Iar uneori m-am blocat. Cred că, în multe dintre acele momente, blocajul a fost reacția mea la neputință, la lipsa unui imbold, la nevoia de a auzi din partea cuiva câteva cuvinte simple: „Hai că poți!” sau „Nu te da bătut dintr-atât!”.
Apoi, după o vreme în care am simțit că nu mai pot înainta, am reușit să mă adun de pe jos și să înțeleg că lumea încă mă așteaptă. Nu știu de unde am găsit puterea, energia și toate celelalte resurse ca să mă ridic. Unii dau vina pe Dumnezeu, dar câte să poată și El…
Lucruri care nu se învață la școală, din păcate
Și uite așa am început să învăț lucruri despre care nu prea se vorbește la școală. Trăiam stări cărora nu știam să le dau un nume: teamă, nesiguranță, poate anxietate și, cu siguranță, frica de a eșua. Nu știam atunci că greșelile făcute devreme, mai ales când ai parte de puțină susținere, pot deveni lecții din care să înveți și să crești.
Așadar, mă loveam de refuzuri, dar și de propria frică de a greși. În mintea mea eram aproape sigur că, dacă făceam o greșeală, totul se putea prăbuși.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că NU-urile puteau fi, de fapt, ocazia de a-mi schimba cercul de oameni și de a căuta alte drumuri. Visurile mele puteau merge mai departe, chiar dacă unii nu credeau în ele.
Mi-am făcut curaj și am început să greșesc
Apoi am început să greșesc. Uneori, alegând să risc. Alteori, pur și simplu, pentru că așa au stat lucrurile. Greșelile m-au pus pe pauză, dar nu m-au blocat. Mi-au oferit perspective noi și m-au ajutat să înțeleg că, de cele mai multe ori, lucrurile nu sunt chiar atât de grave pe cât le construim în mintea noastră.
Încet, a început să se clădească ceva în interiorul meu. Nu a trecut mult până când au apărut curajul și ceva mai multă experiență.
Apoi au venit din nou refuzurile. Unele poate mai dure decât cele din trecut, venite de la oameni despre care aveam impresia că îi cunosc de-o viață și alături de care credeam că aș putea începe orice, în secunda doi.
Și, odată cu ele, a venit și mai mult haos. Stimă de sine scăzută și un carusel de emoții negative care îți intră în minte ca o notificare de plată întârziată de la bancă.
A fost haos. Și, uneori, încă mai este.
Cred că e un soi de poveste care se tot repetă, cel puțin până într-un punct. Ce e diferit astăzi, la 36 de ani? Felul în care am început să reacționez la ceea ce mi se întâmplă.
Astăzi, refuzul a devenit pentru mine una dintre cele mai simple căi de a cerne oamenii, ideile și proiectele. Am învățat să nu insist acolo unde nu există deschidere și să nu forțez lucrurile atunci când celălalt nu își dorește același lucru. Iar ca bonus, nu mai pierd nici eu timpul altora.
Iar acum, când cineva îmi spune că sunt prea mic sau că visurile mele sunt prea mari, doar zâmbesc și îmi continui călătoria.
Citește și: O afacere din Ploiești îi face pe adulți să se simtă copii. Interviu cu Liliana Drăghici de la Fun Point – VIDEO
Nu mai permit nimănui să mă facă să mă simt mic, indiferent dacă o face în mod conștient sau dacă vorbește prin propriile bagaje emoționale, pe care le tot cară după el.
Și da, recunosc, sunt prea mic dacă insist să bat la uși care vor să mă vadă mic.
Din toată povestea asta am învățat ceva: nu trebuie să forțez ușile care rămân închise și nici să mă conving că merit un loc acolo unde nu există deschidere pentru mine. Trebuie să-mi găsesc oamenii alături de care pot crește, cei care înțeleg ce vreau să construiesc și alături de care există dorința de a porni la drum.
Iar până atunci, merg mai departe. Cu întrebări, cu visuri, cu greșeli și cu suficient curaj cât să mai încerc o dată.
În rest, junglă urbană. Bine ai venit.
Am scris acest articol plecând de la următorul video
@generatialuijohn Voi cât de tare trageți pentru visul vostru?
♬ sunet original – Generația lui John
