„Nu scrie despre acest subiect. Nu e în trend.” Ca redactor, jurnalist sau influencer, poți auzi des asta. Mai ales în vremurile noastre. Eu îmi câștig existența din scris: articole, texte de social media sau marketing, advertoriale. Prea rar, texte care vin din sufletul meu. Și totuși, pentru mine e o mare realizare. Pentru că asta mi-am dorit mereu. Să scriu. Astăzi, despre părintele Marian Băzăvan, la trei luni de la plecarea sa. Despre ceea ce rămâne dincolo de biserica albastră din fotografii: grija unui preot care, prin gesturi mici, aducea oamenii mai aproape de Dumnezeu.
Dar, când și când, o voce interioară îmi spune să scriu și despre ceea ce sufletul meu ar vrea să le facă cunoscut celorlalți. Chiar dacă nu e în trend. Chiar dacă nu mulți ar citi. Și știu că vocea asta are dreptate: niciun subiect nu va fi în trend dacă nu va scrie nimeni despre el. Trendul nu se va schimba dacă nu vom înțelege că tot oamenii fac vremurile.
Așa că, de astăzi, aleg să vă scriu pe această platformă și despre credință, dar… altfel. Despre oameni din comunitatea noastră care schimbă sau au schimbat ceva în bine. Despre întâlniri, sfinți, pelerinaje și întrebări pe care poate nu am avut curajul să le punem. Prin povești și interviuri care sper să ajungă și la cei care nu au avut o educație a credinței.
Cine știe, poate că, într-o zi, pentru cineva, va face o diferență.
Biserica albastră din Ploiești și omul care a ridicat-o, Părintele Marian Băzăvan
Pentru că am ales să scriu despre credință, dar altfel, aș vrea să încep cu un loc pe care mulți dintre voi îl cunosc, măcar din fotografii. Biserica aceea frumoasă, care apare atât de des pe rețelele sociale, sub câte un curcubeu după ploaie sau în lumina celor mai frumoase apusuri.
Biserica Înălțarea Domnului – Eroilor. Biserica albastră, cum i se mai spune. Sau, mai simplu, biserica de la Kaufland.
Nu mulți știu că această biserică a fost ridicată după 1990, când în zona 9 Mai – Vest exista doar Biserica „Sfinții Atanasie și Chiril”, care devenise neîncăpătoare. Ridicarea ei este strâns legată de părintele Mihai Marian Băzăvan. Cu ajutorul enoriașilor și al celor care au sprijinit construcția, părintele a făcut posibil ca aici să existe biserica pe care o cunoaștem astăzi. Mai târziu, fiul său, părintele Claudiu Băzăvan, i-a fost alături și i-a continuat munca.
Când apropierea de Dumnezeu începe cu o întâlnire
Miercuri, 28 octombrie, se împlinesc trei luni de când părintele Marian Băzăvan s-a stins din viață, la 74 de ani.
Poate vă întrebați: cum ne poate apropia de credință povestea unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată? Poate prin puterea exemplului. Poate cunoscând un preot dincolo de imaginea pe care ne-am format-o, în general, despre preoți, din știri, din experiențele altora sau chiar din propriile dezamăgiri.
L-am cunoscut mai bine pe Părintele Marian Băzăvan în 2022. Știam de mult că slujește acolo, dar, după cinci ani în care locuisem în Timișoara, întoarcerea la Ploiești a venit și cu nevoia de a merge mai des la slujbele de Maslu.
Pentru cei care nu știu, Maslul este o slujbă în care preoții se roagă pentru sănătatea trupului și a sufletului. Poți veni când treci printr-o boală, printr-o perioadă grea sau când simți că ai nevoie de liniște și sprijin.
O grijă care nu avea nevoie de cuvinte
Nu cunoșteam pe nimeni din biserică și nici nu vorbeam cu oamenii din jur. Nu, nu trebuie neapărat să socializezi dacă mergi la Liturghia de duminică sau la alte slujbe. Poți să vii pur și simplu să te rogi, să fii tu cu Dumnezeu, fără să simți că trebuie să vorbești cu cineva.
Deși fizic îmi revenisem, mă gândesc că ceva din atitudinea sau din chipul meu trăda perioada dificilă prin care trecusem. Toți preoții de la Maslu se purtau frumos cu mine, dar, în preajma Părintele Marian Băzăvan, simțeam uneori că suferința mea era înțeleasă fără să fie nevoie să o explic.
Avea o privire pătrunzătoare și era atent la tot ce avea de făcut. Transmitea hotărârea unui om care își cunoaște drumul și îl urmează cu toată convingerea. Pentru dumnealui, drumul acesta era credința, slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Avea o fermitate pe care o simțeai, dar care nu te ținea la distanță. În felul în care te privea, în gesturile mici, găseai blândețe și grijă. Simțeai că te vede și că îi pasă.
Nu am schimbat niciodată mai mult de câteva propoziții. Când îi duceam un pomelnic sau îl întrebam ceva, pe scurt. Îmi amintesc că, la o sărbătoare, am ajuns aproape de închiderea bisericii. Încercam să mă scuz în timp ce îi întindeam biletul, iar el a făcut o glumă. Nu mai țin minte cuvintele. Mi-a rămas însă felul în care le-a spus și sentimentul acela, pe care îl aveam încă din 2022, că mă privea cu drag. Pe mine și pe toți cei care treceau pragul acestei biserici.
Părintele Marian Băzăvan. O viață în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor
In primele luni din 2025 am reușit să merg din nou destul de des vinerea seara la Maslu. Părintele Marian Băzăvan era tot acolo.
Știți ce mi-a fost cel mai greu să înțeleg când am aflat că a murit? Și ce îmi este greu să înțeleg chiar și acum, după trei luni? Părintele Marian Băzăvan fusese mereu în biserică. Mereu. Vinerea, la Maslu. Duminica, la Liturghie.
Cu doar câteva săptămâni înainte să se stingă, stătusem lângă dumnealui. Mă căutase cu privirea printre credincioși și venise și în dreptul meu, într-unul dintre momentele de rugăciune.
La Maslu se citesc șapte fragmente din Evanghelii, însoțite de rugăciuni pentru cei aflați în suferință. În biserica noastră, în timpul slujbei, preoții așază epitrahilul — veșmântul lung purtat în jurul gâtului, numit și patrafir — peste capetele credincioșilor, în timp ce se roagă. De multe ori, când eram acolo, părintele avea grijă să ajungă și la mine. Era un gest mic, poate firesc pentru dumnealui. Pentru mine, însemna că nu treceam neobservată.
Slujea alături de ceilalți preoți. Uneori mi se părea că abia se mai ține pe picioare. Atunci îl urmăream cu mai multă atenție, cu gândul să nu i se facă rău.
Dar dumnealui era acolo. Aș putea spune „la datorie”, însă nu. Era acolo unde îi erau locul, misiunea, vocația. Sufletul.
Părintele Marian Băzăvan. Ce rămâne din întâlnirile care ne apropie de Dumnezeu
Nu am reușit să ajung la priveghi sau la înmormântare. Poate că, pentru mine, asta a făcut despărțirea mai ușor de dus. În amintirea mea, părintele este tot acolo, în biserică.
Merg în fiecare duminică la mormântul său, din fața bisericii, și aprind o candelă. Și uneori nici nu știu ce să fac mai întâi: să mă rog pentru sufletul dumnealui sau să îi spun, iar și iar, dorințele și frământările mele. Așa că, de ceva timp, le fac pe amândouă.
Pentru mine, Părintele Marian Băzăvan a fost unul dintre oamenii prin care am simțit că Dumnezeu îmi este aproape. Iar astăzi îmi place să cred că rugăciunea și grija lui pentru noi continuă.
Celor care nu l-ați cunoscut nu vă pot promite că povestea mea vă va schimba felul în care priviți credința. Dar poate că, într-o vineri seara sau într-o duminică, veți trece pragul acestei biserici. Din curiozitate. Dintr-o nevoie pe care nu știți încă să o numiți. Sau doar pentru câteva minute de liniște.
Acolo slujesc în continuare preoți pe care eu i-am simțit aproape, între ei și fiul său, părintele Claudiu Băzăvan. Un preot așa cum nu mulți mai sunt astăzi, pe care orice om aflat la începutul sau în mijlocul căutărilor sale de Dumnezeu și-ar dori să îl întâlnească. Dar despre astfel de întâlniri, într-un articol viitor.
Sursa foto: Facebook Biserica Inaltarea Domnului
