Aveam să aflu asta la ceva timp după ce deja eram în avion în drum spre UK. Era 5 septembrie 2017 și știu că experimentasem de multe ori gânduri precum” abia aștept să plec de acasă, departe de familie, reguli și limite”. Chiar am lucrurile acestea scrise prin caiete, foi si notițe, iar acum, uitându-mă în urmă, realizez că greșeam.

Parcă acum mai vreau să copilăresc, să nu am grija cumpărăturilor, facturilor, nevoia de a ajunge la timp, să nu fie nevoie să comunic cu oameni necunoscuți, să sun și să rezolv lucrurile, eu, pentru mine. Plus că mai e prezent și dorul de familie, de casă, de prieteni și de propria-ți țară, care parcă se mărește de pe-o zi pe alta. 

Când m-am trezit singură, în altă țară

Personal, în aproape patru ani departe de casă, am căzut de multe ori în ”butoiul cu melancolie”, descoperind noi fațete ale tristeții pe care nu le cunoscusem până în acel moment. Una e când ai părinții lângă tine și alta e când te trezești singur, în altă țară, diferență de fus orar, neputând să îi suni sau să te plângi.

Așa că am început să îmi scriu gândurile, trăirile, amintirile și așteptările. Nu aveți idee cât de mult ajută acest lucru. Norocul meu a fost că nu plecasem singură. Mai era o fată cu mine, de la care am și aflat de Anglia, și cumva a făcut tranziția mai ușoară de la un stil de viața la altul. 

Comandam des și se vedea la cântar

Au urmat zile de povestit si nopți de gânduri. Simțeam că nu sunt suficient de bună pentru Anglia și tot ce înseamnă ea. Că nu am ce căuta la facultate într-o țară străină. Că nu voi fi acceptată de colegele de casă, că nu voi înțelege limba și că nu mă voi descurca fără părinți. Cel mai mult am fost plecată de a acasă timp de doua săptămâni. Dar știam că mă întorc și când se va întâmpla asta. Când am venit în Uk, nu aveam habar nici măcar cum se fierbe un ou. Mi-a fost greu primele luni, ba chiar începusem să și pun câteva kilograme pe mine din cauza comandatului constant. 

Vezi și: LAURENȚIU COMAN, INSTRUCTOR DE FITNESS: “PERFORMANȚA ÎNSEAMNĂ MUNCĂ ȘI RENUNȚAREA LA DISTRACȚII”

Dar timpul trecea… ce știe timpul să facă cel mai bine. Am reușit să mă integrez în casă, începusem să îmi fac prieteni la facultate, găteam și înțelegeam mult mai bine accentele englezilor.

Mă prinsesem de schemă – cu cât îmi țin creierul mai ocupat și cu cât mă obosesc mai tare, cu atât trec mai repede peste zilele grele. Și am reușit să trec peste primele trei luni. De Crăciun eram acasă, din nou. Nu se simțea nimic diferit, atât doar că mă simțeam ceva mai independentă față de cum plecasem. Și îmi plăcea sentimentul. 

Începusem să fiu adultul de care aveam nevoie

Ianuarie, când m-am întors în Uk, parcă știam cum să abordez situația. Începeam să îmi găsesc locul. Nu mă mai speria gândul că trebuia să comunic sau să prezint proiecte în fața a zeci de oameni. Sau că trebuie să îmi fiu adultul de care aveam nevoie, ceea ce am devenit, mai devreme sau mai târziu.

Îmi aduc aminte și acum cum îmi fierbeau obrajii de emoții numai când mă saluta cineva, sau când vorbeam cu vreun profesor. Au trecut vremurile acelea și parcă mi le amintesc cu greu, ca și cum s-ar fi întâmplat cu zeci de ani înainte, fapt ce m-a făcut să realizez cât de mult m-a schimbat pe mine experiența ”Facultatea in Anglia”. Uitându-mă în urmă, observ câtă nevoie aveam de ea și îmi mulțumesc mie că nu am renunțat. Deși puteam. 

Citește și: Silviu Faiăr și comunistul nea Mădălin: a love story

Dar așa cum pot să renunț, la fel pot și să continui. Ca mai apoi să mă pot uita în urmă și să îmi spun mie ”mă bucur mult că ai continuat, vezi câte ai fi pierdut dacă te opreai?”.