Cu ceva ani în urmă, mi se părea tare interesant să comunic cu cât mai mulți oameni străini, să le aflu și să le înțeleg povestea de viață, să primesc și să ofer energie la rându-mi, fiindcă știam clar că tot acasă mă întorc, indiferent de situație. Anii au trecut, pasiunea de a afla cât mai multe a rămas acolo, însă „acasă” nu mai e același loc, iar oamenii s-au schimbat de asemenea. 

Când am plecat în 2017, aveam entuziasmul adânc tipărit în minte, doream să fac multe, să mă surprind și pe mine, dar și pe cei care nu au crezut în mine. Drumul a fost stresant, zborul cu turbulențe, iar în Anglia mă aștepta, bineînțeles, nelipsita ploaie. Când am intrat în casa în care urma să stau aproape timp de patru ani, m-a pufnit plânsul și am realizat că familia îmi este, toată, la 2500 de km distanță. Am vrut să mă întorc în secunda doi, dar deja trebuia să mergem după plapumă, lenjerie, mâncare și un mic tur… și uite așa, s-a dus o zi. 

Prima zi a fost și cea mai lungă

Simțeam că nu îmi mai văzusem familia de ani întregi, deși trecuseră doar 24 de ore și nu aveam idee cum să fac starea să dispară. Mai fusesem plecată, maxim două săptămâni, dar știam că avem activități și că mă întorc acasă la final. În Anglia eram deja „acasă”, sau cel puțin în locul pe care trebuia să îl fac să se simtă așa. Și am reușit. Dar a durat ani. Săptămâni de somn puțin, momente în care îmi sunam părinții și le spuneam orice lucru mic, le descriam facultatea, parcul de lângă, oamenii, magazinele și mâncarea… fiindcă nu are gust, din păcate.

Eram speriată, dar entuziasmată, mai ales în primele zile și nopți. Căutam să stau cu oameni, să comunic, să nu rămân eu cu mine, cu gândurile și cu fricile mele. Dar cum am zis, timpul a făcut ce știe să facă cel mai bine și ușor, ușor, am început să accept ideea – Sunt departe de casă, ok, bun. Stai și plângi sau faci ceva cu viața ta? 

Aveam deja 19 ani. Cum să plâng după ai mei? Serios? Cred că dacă aș fi fost întrebată atunci cum am gestionat dorul, aș fi zis – pfff, ce dor??? Dar aproape patru ani mai târziu, am curajul să spun că mi-a fost extrem de greu. Este doar experiența mea, poate alții chiar sunt super tari și trec mai ușor peste.

Dorul mă ia și azi

La mine a durat și mă mai ia, spontan, dorul, mai ales că se face un an de când nu am mai fost în țară. Diferența este că acum știu ce să fac în astfel de momente. Îmi sun familia, îmi cumpăr produse românești, ascult artiștii romani, am lecturi în romană și așa mai departe. Nu dau dorul la o parte, nu fug de el, ci îi permit să facă parte din mine, iar acesta cred că este răspunsul pe care îl căutam în 2017, pe vremea când fugeam de el, când făceam zeci de activități care să mă facă să uit. Dar noaptea le gândeam si simțeam dublu.

Ar fi atâtea lucruri pe care mi-aș fi dorit să le fi știut mai devreme, dar cumva cred că mi-aș fi grăbit procesul de creștere, acceptare și maturizare. Toate sentimentele, trăirile, spaimele, bucuriile și lacrimile au dus la „azi”, un prezent făcut de mine, din care încă învăț, pic de cele mai multe ori, dar mă și ridic uneori, notând pe foaie ce am învățat din fiecare experiență. 

La final aș vrea să ofer un sfat, inclusiv mie din trecut – nu faci nimic în viață dacă stai cu teamă sau cu rușine. Mereu am stat cu frica de a nu fi judecată. De modul în care vorbesc, mă îmbrac, mă exprim sau de ceea ce postez pe social media. Însă frica a adus și ceva bun – asumarea. Încă ne obișnuim una cu cealaltă, dar tot ea mă face să spun acum – permiteți-vă să vă fie dor, să plângeți și să învățați din fiecare experiență, fiindcă doar voi sunteți capabili de a vă schița, așa cum vă doriți, drumul.