Interviu cu Ștefania Bonciu, singura absolventă din Prahova cu media 10 la bacalaureatul din 2026, o performanță obținută fără nicio oră de meditație. Fata din Vărbilău care a stat patru ani cu chirie în Ploiești oferă detalii despre subiectul de care nimeni nu vorbește sincer în școli, despre ce măsoară de fapt bacalaureatul și despre mesajul ei pentru copiii de la țară cărora li se spune că nu pot.
E o tradiție ca în fiecare an să verific ce au făcut elevii la bacalaureat. Când vine vorba de județul Prahova sunt și mai atent. Aici s-a născut întreaga poveste a proiectului Generația lui John, pornit în 2012 ca emisiune la televiziunea locală Prahova TV.
Citește și: Eliza Georgiana Neagu, singura medie de 10 din Prahova la bacalaureat: “Am plâns de fericire alături de familie!”
Hei, dar bună dimineața! Generația lui John trăiește astăzi online, aici pe site și pe conturile de social media. Facem tot ce putem să aducem informație valoroasă către un public interesat de educație, tineri, antreprenori, povești de succes, dar și derapaje din jungla urbană.
Au trecut mai bine de 24 de ore de la afișarea rezultatelor la bacalaureat 2026, iar Prahova are o singură medie de 10. Performanța îi aparține Ștefaniei Bonciu, absolventă a Colegiului Național “Nichita Stănescu” din Ploiești, de fel din comuna Vărbilău, județul Prahova. Pe parcursul celor 4 ani de liceu, Ștefania a locuit cu chirie în Ploiești și nu a făcut nicio oră de meditație.
5 idei de reținut din interviul cu Ștefania Bonciu
Am citit și recitit răspunsurile Ștefaniei. Nu sunt răspunsurile unui “robot al învățării”, cum se teme ea că o vede lumea. Sunt observațiile lucide ale unui om care a trecut prin sistem cu ochii deschiși. Cinci idei merită reținute de oricine, indiferent de anul în care citește acest interviu.
Prima: nota 10 nu a venit din izolare, ci din echilibru. Ștefania a ieșit cu prietenii, a ascultat muzică, a pierdut ore pe rețelele sociale. “Faptul că am reușit să îmi demonstrez mie că pot este mult mai important decât nota de pe diplomă”, spune ea.
A doua: în școlile din România există un subiect despre care toată lumea știe, dar nimeni nu vorbește sincer. Epuizarea emoțională. Profesorii aleargă contra cronometru prin programă, iar elevii “mimează că sunt mereu plini de energie, ca să nu lase impresia că dau înapoi”.
A treia: Bacalaureatul măsoară memorarea și alinierea la un șablon, nu gândirea critică, nu creativitatea, nu inteligența emoțională. O spune cineva care a luat 10 și, cum sună chiar întrebarea, nu poate fi acuzată că vorbește din frustrare.
Citește și: Ce părere au tinerii din Ploiești despre educație: “Nu e de 10 pentru că sunt foarte multe probleme” – VIDEO
A patra: statul nu datorează elevilor bani de chirie, ci “respect și stabilitate prin meritocrație”. Tăierea și modificarea repetată a criteriilor pentru burse descurajează exact copiii care demonstrează prin note că vor și pot mai mult.
A cincea, poate cea mai importantă: locul din care provii nu îți definește valoarea. Mesajul ei pentru elevii de clasa a IX-a din Vărbilău sau Bertea e simplu. Să nu mai asculte pe nimeni care le spune că nu se poate.
Interviul integral cu Ștefania Bonciu, media 10 la bacalaureat 2026
1. Ce ar trebui să știe lumea despre tine dincolo de eticheta de fata cu 10 fără meditații, care a apărut peste tot în această săptămână?
“Mi-ar plăcea ca lumea să știe că acel 10 nu a însemnat că am stat doar în casă 24/7. Deși am învățat din greu și mi-am dorit un rezultat bun, acest examen a fost doar o etapă în evoluția mea, nu întreaga mea viață.
Eticheta aceasta mă face să sun ca un robot al învățării, dar în realitate sunt doar o fată cu aceleași tabieturi ca oricine altcineva: ascult muzică de orice fel, ies cu prietenii, râd la glume prostești și uneori pierd ore întregi uitându-mă pe rețelele de socializare.
Cu toate acestea, sunt o persoană foarte încăpățânată și aș putea spune chiar perfecționistă și cred că faptul că am reușit să îmi demonstrez mie că pot este mult mai important decât nota de pe diplomă.”
2. Care a fost cea mai ciudată reacție primită de la colegi, profesori sau necunoscuți în primele 24 de ore după afișarea rezultatelor?
“Nu pot spune că am avut parte de reacții ciudate. Am fost felicitată și am primit multe urări frumoase, prietenii mei au fost foarte bucuroși când au auzit, mai ales că nu apucasem să le spun și au aflat de abia când au apărut articole despre mine. Nu au existat reacții neobișnuite, iar eu sunt extrem de recunoscătoare pentru cuvintele frumoase pe care le-am primit.”
3. Care a fost cel mai mare șoc atunci când ai trecut de la școala din Bertea la un colegiu național din Ploiești?
“Cred că cel mai mare șoc a fost schimbarea de nivel și de mentalitate. În gimnaziu nu mi-a fost greu să mă remarc, pentru că învățam mereu. La colegiul național, m-am trezit brusc într-o sală de clasă plină de copii care fuseseră, fiecare în școala lui, olimpici sau primii din clasă.
A fost un șoc al competitivității, dar într-un sens pozitiv: a trebuit să înțeleg rapid că nu mai sunt”excepția”, ci fac parte dintr-un colectiv unde excelența era normalitatea. Asta m-a forțat să cresc, să îmi redefinesc standardele și să învăț să colaborez, nu doar să concurez.”
4. Cât din efortul depus de părinții tăi, care au plătit chirie patru ani ca tu să înveți în Ploiești, ar fi trebuit să vină de fapt de la stat?
“Efortul părinților mei este deosebit și le voi fi mereu recunoscătoare pentru că au susținut o alegere care a fost, până la urmă, a mea. Eu cred cu tărie că dacă vrei cu adevărat să înveți, o faci în orice condiții, iar noi ne-am asumat acest drum ca pe o investiție în viitorul meu, fără să așteptăm ca statul să ne plătească chiria.
Totuși, ceea ce ar fi trebuit să vină din partea statului nu sunt banii de chirie, ci respectul și stabilitatea prin meritocrație. Este profund nedrept și descurajant modul în care statul a ales în ultimii ani să modifice criteriile de acordare a burselor sau chiar să le taie în anumite contexte, privându-i pe elevii performanți de o recunoaștere simbolică a muncii lor.
Din fericire nu a fost cazul meu, am beneficiat de bursă în toți anii de liceu și sunt recunoscătoare pentru acest fapt. Totuși, statul nu trebuie să ne facă favoruri, dar are datoria să nu taie aripile celor care demonstrează, prin note, că vor și pot mai mult.”
5. Din ce ai văzut la clasă la colegii care au făcut meditații, crezi că acestea acoperă goluri ale școlii sau mai degrabă liniștesc frica părinților?
“Cred că fiecare elev care alege să facă meditații are propriile lui motive, iar acest lucru este absolut normal și de înțeles. Cu siguranță, programa este foarte stufoasă și timpul de pregătire este scurt, iar uneori orele de la clasă nu reușesc să acopere toată informația necesară pentru examen.
Și presiunea emoțională este una enormă, iar o pregătire suplimentară îl face pe elev să se simtă mai încrezător în forțele proprii. Fiecare dintre noi are propriul ritm de învățare și stil de lucru, de aceea mi se pare foarte util ca un elev să caute sprijin ori de câte ori simte că are nevoie, fără să fie judecat. Până la urmă, important este ca fiecare să își găsească echilibrul și siguranța pentru a reuși.”
6. Cum arăta, concret, presiunea din momentele în care un profesor sau un părinte te-a făcut să simți că fără meditații nu ai nicio șansă?
“Din acest punct de vedere, nu am cum să vorbesc din propria experiență, deoarece aș putea spune că am fost”privilegiată”. Nici părinții și nici profesorii nu au pus o astfel de presiune pe mine.
Am știut de la început că pot avea încredere în profesorii de la clasă, iar aceștia mi-au fost alături și m-au încurajat de fiecare dată. Nu am simțit în niciun moment că nu aș putea face față acestui examen de una singură și cred că această susținere a contat mai mult decât orice pregătire suplimentară.”
7. Ce fac diferit la oră, concret, profesorii buni de la “Nichita Stănescu” față de profesorii la care elevii doar rezistă 50 de minute?
“Fără să sune a lipsă de modestie, pot spune că eu am avut uriașul noroc de a avea la clasă unii dintre cei mai buni profesori. Diferența majoră nu stă în volumul de informație pe care îl transmit, ci în modul în care aleg să construiască relația cu noi în acele 50 de minute.
Profesorii buni, cei de la care pleci cu materia deja înțeleasă, nu vin la catedră ca să livreze un monolog. Ei transformă ora într-un dialog, ne provoacă gândirea critică și au răbdare să explice același lucru în trei moduri diferite până când îl înțelege și ultimul elev din clasă.
Ei creează un spațiu sigur, în care nu îți este frică să pui o întrebare”greșită” sau să recunoști că nu ai înțeles. La orele lor, timpul zboară pentru că simți că ești partener în procesul de învățare, nu doar un spectator.”
8. Ce regulă sau ce obicei din liceul tău ai schimba chiar de mâine, dacă ai avea puterea să modifici un singur lucru?
“Dacă aș avea această putere, răspunsul meu ar fi, în mod surprinzător: nimic. Știu că sună idealist, dar liceul meu, cu toate regulile și obiceiurile lui, mai rigide sau mai relaxate, a fost mediul care m-a format exact așa cum sunt astăzi.
Fiecare regulă care poate la un moment dat mi se părea absurdă m-a învățat, de fapt, disciplină și adaptare. Dacă aș schimba ceva din trecut, fie și o singură regulă, s-ar schimba întreaga dinamică a anilor mei de liceu.
Iar eu, privind înapoi la acești patru ani și la profesorii minunați pe care i-am avut, nu aș vrea să schimb nimic. A fost exact experiența de care aveam nevoie ca să reușesc.”
9. Ce subiect nu se discută niciodată sincer între elevi și profesori la voi în școală, deși toată lumea știe că există?
“Cred că subiectul despre care nu se vorbește sincer este epuizarea emoțională și oboseala cu care ne confruntăm uneori. Toată lumea știe că această presiune există, dar e un subiect evitat de ambele părți din cauza ritmului alert în care trebuie să ne mișcăm.
Profesorii sunt presați de o programă foarte încărcată pe care trebuie să o parcurgă contra cronometru, iar noi, elevii, mimăm că suntem mereu plini de energie, ca să nu lăsăm impresia că dăm înapoi. Se discută enorm despre note, materie și bareme, dar prea rar avem timp pentru o discuție simplă, de la om la om, despre cum gestionăm de fapt tot acest stres.”
10. Ce măsoară de fapt Bacalaureatul și ce nu măsoară deloc, deși ar trebui, din perspectiva cuiva care a luat 10 și nu poate fi acuzat că vorbește din frustrare?
“Consider că Bacalaureatul măsoară mai ales capacitatea unui elev de a memora pagini întregi și de a se alinia unui șablon prestabilit. Majoritatea elevilor nu mai încearcă să facă propria analiză subiectivă asupra temelor abordate, cum ar fi, spre exemplu, la română, ci aleg să se ghideze după un tipar standard, cu care știu că nu vor da greș.
Acest fapt este rezultatul presiunii timpului, dar și al unui bagaj emoțional mult prea greu pentru copii, care își pierd siguranța de sine din cauza fricii de a dezamăgi. Totuși, acest examen testează și capacitatea de organizare, disciplina, rezistența la stres.
În schimb, ceea ce nu măsoară deloc, deși ar fi vital, este gândirea critică, creativitatea și capacitatea de a face conexiuni dincolo de programă.
Bacalaureatul nu testează curiozitatea intelectuală și nici inteligența emoțională. Nu îți măsoară potențialul real de inovare sau cum reacționezi în fața unei probleme inedite, care nu se află în barem.”
11. Cum arăta o zi reală de pregătire în ultimul an, cu tot cu momentele în care nu îți venea să înveți?
“Fiecare zi arăta diferit și nu am urmat un scenariu ideal în care învățam mereu cu zâmbetul pe buze. Existau zile în care eram foarte motivată și chiar voiam să învăț și să lucrez, dar și zile în care simțeam că am nevoie de o pauză. Am încercat să învăț constant, pentru a putea face față volumului mare de informații.
Cred că tocmai faptul că am reușit să păstrez un echilibru m-a ajutat cu adevărat. Într-adevăr, sunt o persoană disciplinată și am tras mereu de mine, pentru că știam că dezamăgirea pe care o voi simți dacă notele nu vor fi pe măsura așteptărilor mele va fi mult mai apăsătoare decât «chinul» unei ore în plus de învățat.
Însă, dacă nu m-aș fi preocupat de bunăstarea mea emoțională, dacă nu aș fi luat pauze și nu aș fi ieșit să mă distrez, nu aș fi reușit să fac față stresului.”
12. Ce le-ai spune, pe bune, elevilor de clasa a IX-a din Vărbilău sau Bertea care cred că un copil de la țară nu poate concura cu unul de la oraș?
“Să nu mai asculte pe nimeni care le spune că nu se poate. Indiferent de unde provine, un copil poate face performanță dacă își dorește cu adevărat, este ambițios și nu renunță.
Există o mulțime de prejudecăți legate de copiii care provin din mediul rural la care societatea ar trebui să renunțe, deoarece locul din care provii sau statutul social nu definesc valoarea unei persoane sau inteligența acesteia.”
