Într-un oraș în care o simplă călătorie cu autobuzul se transformă într-o încercare dureroasă pentru cei vulnerabili, doamna Ioana Năstăsescu, o pensionară din Ploiești în vârstă de 70 de ani, își face curaj să vorbească.
Povestea acesteia nu este doar despre boală, ci despre demnitate, despre dreptul la mobilitate și despre indiferența cu care sunt tratați cei mai fragili dintre ploieșteni. În timp ce autoritățile pregătesc majorarea prețului unei călătorii cu autobuzul de la 2,5 lei la 3,5 lei, realitatea din mijloacele de transport public devine tot mai apăsătoare pentru cei care depind de ele zi de zi.
„Am 70 de ani, sunt pensionară cu drepturi depline și dețin certificat de handicap. Locuiesc în Ploiești de 55 de ani, cu excepția ultimilor doi ani și jumătate, perioadă în care m-am operat și tratat în afara țării. Am suferit două operații pentru cancer și una pentru eventrație.
Citește și: Cum arată prima toaletă publică cu autocurățare din Ploiești – VIDEO
Am fibromialgie. Sunt suspectă de miastenia gravis și sunt în investigații la Spitalul Colentina din București. În urma chimioterapiei și radioterapiei am dezvoltat o polineuropatie toxică cronică, care îmi afectează mobilitatea: nu am echilibru, am slăbiciune musculară, vedere dublă, oboseală cronică și dureri.”
Ioana povestește cu luciditate și amărăciune despre fiecare drum cu autobuzul:
„Șoferii de autobuz nu așteaptă să te așezi pe scaun; imediat ce urci pe prima treaptă, închid ușa și pornesc. Eu, fără ajutor, nu reușesc să ajung la scaun. Scaunele sunt și la înălțime. Nu pot să mă ridic de pe scaun până nu oprește autobuzul, pentru că nu am echilibru, iar când pune frână, cad. Așa că am mers uneori o stație sau două în plus, pentru că nici atunci nu mă așteaptă. Nu se uită și în interiorul autobuzului.”
Dificultățile apar și la coborârea din autobuz
„Autobuzul nu oprește nici la distanță mică de bordură, ca să pot coborî pe șosea, dar nici aproape de bordură, ca să cobor direct pe ea. Rămâne un spațiu mare între treapta autobuzului și bordură și sunt nevoită să sar pe trotuar. Asta mi s-a întâmplat pe traseul 2, de la Gara de Vest, de nenumărate ori.”
Nici aglomerația, nici lipsa de empatie nu îi fac viața mai ușoară:
„Până mă ajută soțul să găsesc un loc, până îmi scoate rucsacul din spate și se asigură că sunt în siguranță, vine și controlul, înainte ca soțul meu să apuce să-și plătească biletul. Asta s-a întâmplat acum câteva zile.
Au înțeles situația și am scăpat. Avem probleme și cu ceilalți călători, care se îmbulzesc să ocupe locurile, iar noi, cei în vârstă, rămânem întotdeauna ultimii. Despre cei tineri, ce să mai spun? Din punctul lor de vedere, ar trebui să nu mai plecăm de acasă, ca să ne caute moartea și să nu ne găsească.”
Ioana Năstăsescu trage un semnal de alarmă:
„După părerea mea, șoferii ar trebui instruiți, pentru că eu cred că nu își dau seama la ce riscuri ne supun. În legătură cu prețul biletelor, ar trebui să nu se mărească, pentru că nu sunt condiții de transport care să justifice acest lucru.”
În timp ce municipalitatea pregătește scumpirea biletului la 3,5 lei, vocea Ioanei Năstăsescu răsună ca o întrebare pentru toți cei care pot schimba ceva: cine are grijă de cei care nu se mai pot apăra singuri în fața nepăsării?
„Vă mulțumesc pentru că ați fost interesat și m-ați ascultat. Toate cele bune!”
Un răspuns
Românii nu or să fie niciodată recunoscuți că o nație civilizată. Nu vor! Orice li s-ar oferi sau face, românii preferă să rămână mitocani! Fiindcă, prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul.