Viața te poate duce pe drumuri despre care nici nu ai fi crezut vreodată că-ți vor deveni destin. Pentru Mădălina, Cabana Vârful Ciucaș nu a fost o alegere, ci o moștenire lăsată printr-o promisiune făcută tatălui ei, „Nea Alexe”, omul care a ridicat cabana din piatră seacă. Din durerea unei pierderi mari s-a născut curajul de a păși singură pe cărarea muntelui și de a transforma datoria față de tată într-un mod de a trăi.
Drumul Mădălinei Alexe către cabană nu a fost niciodată unul simplu. A pornit ca o vizită la casa tatălui, dar a devenit, în timp, locul unde și-a clădit viața, familia și identitatea. La început, totul părea imposibil: nicio experiență, nicio pregătire, doar o promisiune greu de dus. Însă tocmai această promisiune, chipul copiilor săi și credința în Dumnezeu au transformat greutatea în putere. Astăzi, pentru Mădălina, Cabana Vârful Ciucaș este un acasă plin de bucurie, un spațiul unde simte că și-a împlinit destinul.
Citește și: Interviu cu Diana Apostol, antreprenoarea Urban Meeting Hub: „Cred cu tărie în puterea colaborării”
Va prezentăm interviul cu Mădălina Alexe în integralitate. Acesta a trecut printr-un proces plin de nostalgie și emoții. Deși Mădălina a primit întrebările într-un document text pe e-mail, aceasta a răspuns în scris, cu pix și foaie, vreme de 10 pagini pline de rânduri valoroase. Apoi, întreg interviul a fost dictat prin telefon. Astăzi, articolul iese la lumină pentru toți cei care vor să afle povestea Mădălinei Alexe, omul care reușește să facă din Cabana Vârful Ciucaș un acasă autentic, tradițional, departe de lume, dar mai aproape de Dumnezeu.
Interviu cu Mădălina Alexe, gazda de la Cabana Vârful Ciucaș
Mădălina, cum ai ajuns pe drumul către Cabana Vârful Ciucaș și ce anume te-a determinat să rămâi?
„Cum am ajuns pe drumul Cabanei Vârful Ciucaș? Bună întrebare! M-am trezit aici în urma unei pierderi imense, pierderea tatălui meu, care era «Totul meu». Ulterior am înțeles că nu întâmplător mi-a cerut să promit că vom fi amândoi la cabană. Am realizat cu timpul că el nu a făcut asta la întâmplare, ci ca să rămână aproape de mine, iar eu aproape de el, prin Cabana Vârful Ciucaș.
Pe acest drum m-a pus tata, dar nu așa cum o făcea de obicei. Nu am mers împreună, nu ne-am sfătuit, nu am primit acea îndrumare directă. De data asta, a făcut-o altfel: m-a împins în vârf de munte, fără niciun avertisment sau pregătire.
Drumul acesta, drumul Cabanei Vârful Ciucaș, nu e orice drum. Este un drum făcut de un om pentru oameni, care duce către un loc mai aproape de Dumnezeu. Am ajuns aici ca să întrețin ceea ce el a creat și, crede-mă, este greu să întreții. Nu mai zic să construiești ceva de la zero…
Citește și: Raluca Fricosu, The Piano Lady – „Muzica este limbajul prin care îmi spun povestea și inspir generații”
Prima dată am venit pe drumul spre cabană în vizită la casa tatălui meu, iar acum, după nouă ani, drumul acesta a devenit drumul către casa mea: Cabana Vârful Ciucaș. Nu a fost și nu este deloc ușor, dar atunci când urci și vezi ce ți se deschide în față după tot efortul, nu mai contează drumul greu. A meritat fiecare pas. Dacă iubești ce faci, nimic nu este prea greu.
Ce m-a determinat să rămân?
Motivațiile sunt multe și, pe parcurs, au apărut mereu altele noi. La început, a fost promisiunea făcută tatălui meu și o luptă cu mine însămi să văd dacă pot și dacă mă voi descurca. La început nu știam nimic, nici măcar cum se aprinde un bec. Totul era necunoscut. Mă tot întrebam: oare așa ar fi făcut el? Oare ar fi mulțumit? Obișnuită să fac totul cu el, mi-a fost greu să cred că pot face singură. Tata era greu de mulțumit tocmai pentru că știa totul.
Însă promisiunea făcută unui om viu e una, pentru că te poate sprijini, dar alta e când promisiunea a fost ultima dorință a cuiva care nu mai e printre noi și doar tu mai ții steagul sus. Asta a fost și rămâne cea mai mare determinare a mea.
Au contat și privirile copiilor mei, așteptările celor din jur, inclusiv ale oaspeților cabanei. Motivația a fost mereu dublată de provocările prezente în fiecare zi. Nu în ultimul rând, credința: Dumnezeu are un plan pentru fiecare. Dacă El a decis să fiu aici, nu vreau să dezamăgesc pe nimeni care crede în mine.”
Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu tatăl tău, regretatul “Nea Alexe”, omul care a reușit să construiască Cabana Vârful Ciucaș?
„Toate amintirile cu tata sunt pline de frumusețe, emoție și bucurie. Eram tot timpul împreună. De mică – de la trei ani – mergeam cu el cu mașina, dormeam împreună, îl însoțeam oriunde. Avea un camion albastru CAP și pleca la 3-4 dimineața, iar eu mergeam cu el, cu păturică și pernă. Aveam un disc diamantat ca volan, un băț pe post de schimbător, iar preșul de la picioare avea trei pătrățele, pe care apăsam încercând să imit schimbatul vitezelor ca tata.
Îmi amintesc de o zi când mi-a spus că mergem la mare, iar la întoarcere a început să fiarbă motorul. Avea o dubiță Transit și atunci mi-a zis: «Tuțulică, acum trebuie să mergi în spate și să faci pipi într-o sticlă ca să putem pleca». Tata era omul care găsea soluție la orice provocare.
Nu exista problemă fără rezolvare pentru el. Când a construit sticlăria de la Blejoi, era îngrijorat, adormea în poala mea și îmi cerea să îi citesc rugăciuni. Când a început construcția, am dormit sub un dud, la poartă, ca să păzim materialele de construcție.”
Cum definești “acasă” în contextul vieții pe care o trăiești sus, la cabană, în mijlocul munților Ciucaș? Ce înseamnă pentru tine această legătură atât cu natura, cât și cu oamenii din comunitatea?
„Acasă înseamnă mai mult decât un loc unde te întorci seara. E spațiul unde muncești cu inima liniștită, te simți ocrotit, ai libertatea de a fi cine ești, înconjurat de familie și de o gospodărie unde fiecare zi are rost. Aici, trebuie chiar să fii gospodar, pentru că tot ce faci contribuie la crearea acelui cămin cald pentru oaspeți. Ei se bucură de primire, de bucate tradiționale făcute în casă, de apropiere de natură și de Dumnezeu.
Acasă, pentru mine, are sensul acela vechi, unde te bucuri de lucruri simple, de liniște, armonie, fără stres sau agitație: o viață frumoasă. E greu de pus în cuvinte. Când ajungi aici, chiar dacă locul e rupt de civilizație și greu accesibil, acea izolare oferă exact sentimentul special. Aici chiar poți spune «mă duc acasă», pentru că nimic din lume nu te mai apasă.
Mulți mă întreabă cum pot locui doar aici, cum pot să nu cobor, să nu simt nevoia să ies, să socializez. Dar niciun drum nu e greu când ești acasă, printre ai tăi, lângă oaspeții cărora le oferi tot ce ai. Oricât de departe aș pleca, mereu vreau să revin acasă.”
Cum reușești să mobilizezi și să menții echipa ta de aproximativ 30 de angajați care trăiesc și muncesc aici, sus la munte?
„Echipa este familia mea. Suntem mici și mari, trăim fiecare zi împreună, ne bucurăm, plângem, trecem prin tot ce aduce viața. Alături de ei muncesc cu drag, iar susținerea e reciprocă. Aici nu există diferențe. Mâncăm împreună, muncim împreună, ne ajutăm reciproc cu responsabilitate și mândrie.
Nu sunt și nici nu vreau să fiu șef. Cred că acest loc nu e ușor de gestionat. E nevoie de implicare totală, de adaptare la fiecare provocare care apare. Fiecare membru e parte dintr-un lanț, iar când cineva lipsește, altcineva trebuie să-i ia locul. Tata și bunica m-au învățat că, înainte să ceri altuia, e important să știi să faci singur ceea ce aștepți de la ceilalți.
Fiecare zi e o provocare nouă, nu ai cum să te plictisești: aici devii om de toate meseriile. Când cineva vine la angajare, îi spun că va petrece aici mai mult timp decât acasă. Felul în care îți faci treaba e cartea ta de vizită, iar cum ne ajutăm aduce mult mai multă eficiență și satisfacție.
Citește și: Profă în UPG și scriitoare de literatură erotică. Interviu cu Loredana Stoica, autoarea cărții „Puff”
Vreau ca fiecare să simtă că acest loc «se învârte după soare», să avem grijă de cabană, iar locul să ne răsplătească pe măsură. Îmi place să am grijă de ei, să fiu prietenă, mamă, sprijin, să le ofer libertate și încredere. Chiar dacă vor greși, tata spunea că « doar cine nu muncește, nu greșește».
Îmi place să le spun: «Nu o să accept niciodată ca cineva care a trecut pe la cabană să plece mai nepregătit decât a venit.» Nu știi? Te învăț. Nu poți? Te ajut. Nu vrei? Te impulsionez!”
Care au fost cele mai mari frici și provocări cu care te-ai confruntat din momentul în care ai preluat cabana. Cum le-ai depășit?
„Cea mai mare frică e cea față de Dumnezeu. În rest, nu am frici. Există o vorbă: „De ce îți e frică, nu scapi.” Când am preluat cabana, nu mi-a fost frică, ci am simțit o avalanșă de sentimente. Grija cea mare a fost pentru tata, pentru copii, pentru oamenii care mă priveau neîncrezători. Voiam să nu dezamăgesc. Să țin totul în picioare, să fac ceva despre care habar n-aveam cu ce se «mănâncă», să nu arăt că tremur de emoție.
Îmi doream să îi inspir pe ceilalți, să le dau curajul că împreună vom reuși orice ar urma. «Unul pentru toți și toți pentru unul!» Defectul meu e că am prea multă încredere în oameni, mereu văd potențialul lor. Vreau să-i ajut să se vadă așa cum îi văd eu: capabili de orice își propun.
Citește și: Escapadă la Cabana Vârful Ciucaș, locul unde am scăpat de caniculă și mi-am încărcat bateriile
Chiar dacă nu-ți iese din prima, nu există «nu pot», doar «nu vreau destul de mult». Trebuie să cauți soluții din toate unghiurile. Aici e locul unde te descoperi și trebuie să poți. Nu ai altă variantă.
Au fost și sunt momente când simt presiunea responsabilității, nu doar pentru copii, ci pentru toți oamenii locului și pentru cabană. Toți spuneau că sunt nebună și le dau dreptate. Ca să reziști aici e nevoie de o doză de nebunie, în sensul bun.
Când am început, nu știam nimic. Am învățat «furând meserie» de la cei vechi, fie ei deschiși sau nu. Doar așa am devenit capabilă să țin locul oricui. Îmi place să văd ceva făcut cu mâinile mele în fiecare zi. Să las ceva în urmă. Nu dau înapoi niciodată. Îmi plac provocările. Și pentru mine, cuvântul dat e totul. Situațiile imprevizibile nu mă sperie. Găsesc întotdeauna soluții.”
Povestește-mi despre arborele genealogic care se află la intrarea în cabană. Ce înseamnă acesta pentru tine?
„Arborele simbolizează rădăcina și temelia locului. Acum depinde de mine să am grijă ca totul să înflorească și să rodească, să transform ceea ce am primit într-un spațiu viu. Oricine privește cu atenție vede câtă trudă și grijă este aici, cât de mult poți realiza, chiar pornind din «piatră seacă», dacă muncești, ai speranță și nu renunți.
Pentru mine e o onoare să fiu fata lui Gigi Alexe. Dacă el a reușit, trebuie să pot și eu. Sunt copilul lui și i-am moștenit ambiția și determinarea. Datorită muncii lui, toți avem acum un loc de muncă și o bucurie comună. Arborele reprezintă vechea cabană, care nu mai era într-o stare bună când tata a cumpărat-o, și drumul, care înainte era doar o potecă strâmtă de munte.
Tot tata a adus apa de jos la cabană, electricitatea și, pas cu pas, a făcut din totul ceea ce este Cabana Vârful Ciucaș astăzi. E adevărat: omul sfințește locul.”
Cum reușești să păstrezi echilibrul între valorile tradiționale și deschiderea spre inovație și dezvoltare în activitatea cabanei?
„Eu vin de la țară, sunt nepoată de pădurar și am crescut printre animale: vaci, cai… O casă fără animale nu mi se pare casă. Am fost crescută de bunica mea, care m-a învățat să valorific orice, să fac cât mai mult cu mâinile mele pentru bucuria celor din jur, pentru că bucuria tuturor e și bucuria mea.
Cu ea am făcut brânză, unt, băteam putineiul: nu le-am învățat citind, ci trăind. Sunt lucruri pe care le dobândești, sunt în sânge. Tot ceea ce am primit vreau să dau mai departe. Acestea sunt lucrurile originale, autentice, «instagramabile» cum se spune acum, și nu pot fi copiate.
Din păcate, totul tinde să devină tot mai artificial, așa că trebuie să lupți continuu cu sistemul doar ca să păstrezi tradiția și autenticitatea. Norocul meu e că provocările chiar îmi plac. Când cineva îmi spune că nu pot, nu îi răspund; le arăt. Autenticitatea nu ți-o poate lua nimeni, doar tu poți adăuga ceva nou, din mers, după cum simți și te adaptezi.”
Ce impact au comunitatea locală și turiștii în evoluția și sufletul cabanei?
„Cât de importanți sunt turiștii pentru evoluția cabanei? Evoluția cabanei fără turiști nu ar fi fost posibilă. Cabana a ajuns aici pentru că oamenii ne-au trecut pragul, ne-au susținut, revin și devin, în timp, parte din sufletul acestui loc. Să fii gazdă bună nu e ușor. Fiecare om are așteptări, fiecare își dorește să descopere câte ceva aici.
Lucrul cu oamenii e mai greu decât orice, dar dacă reușești să-i asculți, fiecare turist descoperă ceva unic și vede că îi pasă cuiva cu adevărat. Îmi doresc ca fiecare să simtă cabana ca pe o a doua casă.
O casă se umple de viață când e plină de veselie și oameni, iar la cabană, bucuria celor ce urcă sus, gustă din mâncarea noastră și decid să rămână, aduc suflet și împlinire locului. Le mulțumesc tuturor celor care au venit și revin. Datorită lor existăm și evoluăm. Doar astfel devenim mai buni pe zi ce trece.”
Cum ți-a schimbat viața decizia de a locui și munci într-un loc izolat, cu acces dificil uneori?
„Nu m-am mutat din start. La început, organizam totul de la distanță și veneam doar în weekend, cât copiii nu erau la școală. Apoi, viața mea a luat o altă întorsătură și am rămas aici, la cabană, definitiv.
Să trăiești aici nu se poate povesti ușor; îți faci viața după cum bate vântul. Mereu apare ceva neprevăzut și trebuie să te adaptezi. Nimic nu e ușor: de sărbători nu te odihnești, ci te pregătești pentru a primi oameni, iar duminicile sunt cele mai muncite.
În timpul săptămânii e liniște, iar în weekend, când alții se relaxează, noi muncim din greu. Totul depinde de noi. Aici nu îți permiți să spui «Nu pot!».
Fiecare zi e o provocare. Viața la cabană e o binecuvântare. Trăiești cu adevărat, munca devine o bucurie, iar familia, angajații și turiștii devin parte din universul tău. Nu mi-a lipsit niciodată nimic. Nici confort, nici liniște, nici apropierea de cei dragi. Ce poate fi mai frumos decât să trăiești și să muncești exact unde simți că ești acasă? Nu aș schimba asta cu nimic.”
Cum vezi viitorul cabanei? Ce planuri și viziuni ai pentru a dezvolta locul și a păstra în același timp autenticitatea lui?
„Îmi doresc ca această cabană „să se învârtă după soare”, mereu vie, plină de energie bună și oameni frumoși. Ea are nevoie să înflorească de la o zi la alta, să primească oameni sinceri, să păstrăm autenticitatea locului.
Cerințele se schimbă, trebuie să avem voința să ne adaptăm, dar fără să pierdem sufletul cabanei. Nu e matematică, dar orice probleme au soluții, doar să te așezi și să gândești. Aici va rămâne mereu o oază, un colț de credință, destinație de deconectare, unde vii și simți că e posibil să trăiești altfel: în natură, liniște, simplitate autentică.
Am multe proiecte, dar nu îmi place să le spun înainte să le fac. Vreau ca fiecare zi să aducă o schimbare în bine, o îmbunătățire, fără să alterez sufletul cabanei, la fel ca omul care nu uită de unde a plecat și nu-și pierde esența.
Orice idei aș aduce, le implementez pe termen lung, cu răbdare, ca să bucure mai ales oaspeții. Fie că e vorba de spa, mâncare sănătoasă, activități pentru copii, totul să fie făcut pentru oameni, cu suflet.”
Care au fost cele mai emoționante momente trăite aici, care să te facă să crezi că ai luat decizia corectă?
„Cea mai mare dovadă că am luat decizia corectă este faptul că pot oferi zilnic oamenilor un zâmbet, un moment de liniște, bucurie și siguranță, începând cu echipa mea, dar și oaspeților și copiilor mei. Faptul că Dumnezeu m-a ajutat să le ofer liniștea zilei de mâine este o bucurie reală. Simt că nu trăiesc degeaba, am un scop: să aduc ceva bun în viața celor care contează și în viața celor care ne sunt vizitatori și devin prieteni.
Cabana ne leagă pe toți: e locul unde ne cunoaștem mai bine, ne descoperim vulnerabilitățile, dar totul funcționează ca o familie unită.
Am găsit sensul aici: cabana a dat sens vieții mele, iar eu am șansa să dau sens vieții multor oameni. Știu că nu am voie să dezamăgesc, să cad sau să mă plâng. Oamenii care văd în mine o speranță îmi dau mereu energia de a merge înainte.
Să poți oferi copiilor tăi o copilărie și o viață autentică aici, chiar dacă nu toți realizează pe moment, e cel mai de preț dar. Vreau să-i susțin să zboare, dar să simtă rădăcina acestui loc, iar poate, într-o zi, unul sau toți cei trei copii ai mei vor duce povestea cabanei mai departe și vor aduce bucurie și altor oameni.”
Ce mesaj ai pentru turiștii care își doresc să ajungă sus, în vârf de munte și să viziteze cabana?
„Le sunt recunoscătoare tuturor turiștilor care ne calcă pragul. Fără ei, n-am fi ceea ce suntem azi. Ne-au ajutat să ne perfecționăm, să fim mai buni pe zi ce trece, să ținem cabana vie și cu suflet. Mulțumesc tuturor oaspeților care vin și revin.
Îi aștept pe toți să ne cunoască, să descopere acest loc mirific, să simtă liniștea și pacea inimii de munte, să fie mai aproape de Dumnezeu, să-și asculte gândurile și să se conecteze cu natura.
Aici, orice turist devine parte din poveste: după drumul greoi prin pădure și peste creste, lumina cabanei e ca o promisiune la capătul tunelului și, la întoarcere, îi așteptăm cu bunătăți, hrană bună, produse din gospodăria noastră. Orice sfat, laudă, critică sau sugestie ne sprijină să devenim mai buni. Toți cei care ajung la noi, toți devin parte din evoluția cabanei.
Vă așteptăm cu brațele larg deschise, pentru ca acest loc să rămână viu: o bucurie și pentru voi, dar și pentru noi! Bucuria de a oferi este, de fapt, o oglindire a sufletului, a respectului, admirației și mulțumirii.”
